Opinii
ale unor reputaţi magistraţi şi autori de prestigiu privind anumite probleme de drept conform

Noilor Coduri

Notă:
Vă oferim parţial opinia acestora. Mai multe detalii, precum şi jurisprudenţa aferentă, le puteţi găsi prin utilizarea softului EUROLEX care poate fi contractat formulând o solicitare către juridic@eurolex.ro

Judecător Pavel Perju

 

Art. 71 NCC – Dreptul la viaţa privată

 
Comentariu

 

Din economia textului rezultă că sintagma viaţa privată a unei persoane fizice include viaţa sa intimă, personală sau de familie, spaţiul său privat, compus din domiciliu şi reşedinţă, documentele personale şi toate informaţiile asupra vieţii private.
    Spaţiul privat este o “zonă de imunitate în care omul poate să se retragă, să se reculeagă, unde fiecare poate depune armele şi mijloacele de apărare cu care găseşte de cuviinţă să se asigure atunci când se avântă în public. În acest spaţiu, care este unul domestic, individual, renunţă la carapacea care îl ocroteşte în lumea exterioară şi se destinde. Este locul în care omul păstrează valorile sale cele mai mari, ceea ce îi aparţine întru totul, secretele sale, ceea ce nu interesează şi nu are legătură cu un altul, ceea ce nu are voie să divulge, să arate, deoarece este prea deosebit de aparenţele pe care onoarea cere să le salvgardeze în public”1.
    În concepţia CEDO viaţa privată înglobează două aspecte: dreptul unei persoane de a trăi după cum doreşte, la adăpost de priviri indiscrete şi dreptul unei persoane de a-şi dezvolta relaţiile cu semenii săi, motiv pentru care se poate afirma că noţiunea de viaţă privată înglobează două elemente principale: viaţa privată personală şi viaţa privată socială.
    La rândul său, viaţa privată personală include două aspecte: comportamentul persoanei şi anonimatul acesteia. Astfel, dreptul la viaţă privată personală include mai multe aspecte ale personalităţii umane şi anume: dreptul unei persoane la integritate fizică, dar şi ceea ce interesează pe toţi în mod direct, dreptul de a trăi la adăpost de priviri indiscrete. Instanţa de contencios european a statuat că se aduce o atingere a vieţii private a persoanei prin publicarea, relatarea unor informaţii privind trecutul acesteia, indiferent dacă aceste informaţii sunt corecte sau nu ori dacă sunt accesibile cuiva sau nu2.(…)
____________

1. http://biblioteca.regielive.ro.
    2. C. Gîlcă în www.costelgîlca.ro.

 

Art. 72 NCC – Dreptul la demnitate

 
Comentariu
 

Semantic, vocabula demnitate semnifică prestigiul dobândit de o persoană, respectiv autoritatea morală ori consideraţia de care ea se bucură în viaţa socială. Nu mai puţin, pentru comprehensibilitate, textul art. 72 C. civ. dezvoltă, sinonimic, acest înţeles pentru a sancţiona atingerile aduse onoarei şi reputaţiei unei persoane [alin. (2)], adică stimei, consideraţiei şi aprecierii sale de către opinia publică.
    În sensul art. 72 C. civ. demnitatea unei persoane este inviolabilă, inalienabilă şi insesizabilă. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale o declară izvor al tuturor drepturilor, libertăţilor şi îndatoririlor constituţionale (a se vedea Z. Kinga, L.L.M., B. Karoly, Demnitatea umană în jurisprudenţa instanţelor constituţionale din Germania, Ungaria şi România, reprodus pe site-ul www.ccr.ro).(…)



Prof. univ. dr. Viorel Paşca
Universitatea de Vest din Timişoara

 

Art. 244 NCP – Bancruta – de la legile speciale la Codul penal

 
Introducere

Incriminată prin tradiţie în legislaţia română în domeniul legilor speciale cu dispoziţii penale, fie că au fost ele Codul comercial sau Legea nr. 31/1990 (art. 282) ori Legea nr. 64/1995 modificată prin Legea nr. 82/2003, care a adus-o acolo unde în fapt i-ar fi fost locul demult, în materia falimentului, sau Legea nr. 85/2006, bancruta simplă sau frauduloasă, a fost extrasă, prin prevederile noului Cod penal, din materia insolvenţei şi incriminată în domeniul infracţiunilor contra patrimoniului prin nesocotirea încrederii creditorilor.
    Modelul de incriminare în sine nu este de condamnat, bancruta regăsindu-se şi în alte legislaţii incriminată în codurile penale (Codul penal portughez – art. 227-228; Codul penal german – art. 283; Codul penal francez – art. 314-7; Codul penal spaniol – art. 257-261, etc.), dar desele modificări sau abrogarea urmată de reincriminare, au estompat caracterul disuasiv al normei penale, aplicabilitatea ei fiind mult restrânsă în practica judiciară faţă de amplitudinea insolvenţei frauduloase.
    Art. 175 pct. 5 din Legea nr. 187/2012 de punere în aplicare a noului Cod penal a abrogat începând cu 1 februarie 2014 prevederile art. 143-148 din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei privitoare la incriminarea infracţiunilor de bancrută simplă, bancrută frauduloasă, gestiune frauduloasă şi delapidare, cu aceeaşi dată intrând în vigoare prevederile art. 240-243 şi art. 295 din noul Cod penal care incriminează aceleaşi fapte.
    Cum abrogarea unei norme de incriminare nu înseamnă întotdeauna de zincriminarea faptei, urmează să examinăm în primul rând în ce măsură dispoziţiile abrogatoare au avut ca efect dezincriminarea infracţiunii sau numai modificarea condiţiilor de existenţă a infracţiunii ori de tragere la răspundere penală a făptuitorului.
    Conform art. 3 din Legea nr. 187/2012, dispoziţiile art. 4 din Codul penal privind legea penală de dezincriminare sunt aplicabile şi în situaţiile în care o faptă determinată, comisă sub imperiul legii vechi, nu mai constituie infracţiune potrivit legii noi datorită modificării elementelor constitutive ale infracţiunii, inclusiv a formei de vinovăţie, cerută de legea nouă pentru existenţa infracţiunii.(…)



Procuror Dorin Ciuncan
 

Art. 285 NCPP – Publicitatea informaţiilor privind procedurile judiciare. Confidenţialitatea instrucţiei. Proces echitabil. Scurgerea de informaţii din dosar

 
3. Proces echitabil

(…)
    Amintim că în Cauza Allenet de Ribemont vs. Franţa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că afirmarea fără echivoc şi fără nici o rezervă a faptului că o persoană era vinovată de comiterea unei infracţiuni, de către un reprezentant al statului constituie o atingere gravă a prezumţiei de nevinovăţie.
    În interpretarea art. 6 § 2 din Convenţie, Curtea a considerat că o atingere a prezumţiei de nevinovăţie poate să provină nu numai de la un judecător, ci şi de la alte autorităţi publice. În speţă, în cursul unei conferinţe de presă, după arestarea reclamantului, înalţi oficiali ai poliţiei au exprimat, fără nici o nuanţă sau rezervă, ideea după care reclamantul era complice la un asasinat. Este vorba de o declaraţie de culpabilitate care, pe de o parte, incita publicul să creadă că este reală, şi, pe de altă parte, afecta stabilirea faptelor de către judecătorii competenţi16.
    Într-o altă cauză, Hibbert vs. Olanda17, s-a arătat că o constatare a unei instanţe de judecată care sugerează culpabilitatea unei persoane este în contradicţie cu prezumţia de nevinovăţie, în timp ce o simplă referinţă la o stare de suspiciune a fost considerată ca fiind admisibilă. În speţă, refuzul instanţelor de a acorda vreo despăgubire reclamantului s-a fondat pe faptul că mai mulţi martori au susţinut vinovăţia sa, astfel încât existau motive rezonabile de a crede că acesta săvârşise o infracţiune, ceea ce a justificat, în mod licit, arestarea sa preventivă. În consecinţă, decizia instanţelor de respingere a cererii de desdăunare a reclamantului nu violează prezumţia de nevinovăţie a acestuia. La 24 septembrie 1991, suspectat de furt calificat, reclamantul a fost arestat. În urma rejudecării, reclamantul a fost achitat din cauza lipsei unor probe suficiente ale vinovăţiei. În consecinţă, reclamantul a cerut reparaţii financiare pentru detenţia suferită şi plata cheltuielilor de judecată, însă cererile sale au fost respinse.
    În schimb, în cauza Salabiaku vs. Franţa18, Curtea a considerat că, în anumite domenii, utilizarea unor prezumţii de fapt pentru a stabili vinovăţia unei persoane nu contravine prezumţiei de nevinovăţie a acesteia. Orice sistem de drept cunoaşte astfel de prezumţii, însă în materie penală statele sunt obligate să nu depăşească anumite limite în utilizarea lor, întrucât prin utilizarea lor excesivă puterea de apreciere a judecătorului ar fi golită de conţinut, dacă vinovăţia unei persoane ar fi stabilită doar pe baza unor prezumţii. În consecinţă, Curtea a considerat că astfel de prezumţii sunt admisibile doar în măsura în care sunt rezonabile, prezumă lucruri dificil sau imposibil de probat şi pot fi răsturnate de către persoana interesată.
(…)
_____________
    16.‭ ‬CEDO,‭ ‬Allenet de Ribemont vs.‭ ‬Franţa,‭ ‬10‭ ‬februarie‭ ‬1995,‭ § ‬38.‭ ‬Sinteză de V.‭ ‬Berger,‭ ‬Jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului,‭ ‬ed.‭ ‬a‭ ‬5-a,‭ ‬2005,‭ ‬IRDO,‭ ‬p.‭ ‬318.
    17. CEDO, secţia I, cauza Hubbert vs. Olanda, 26 ianuarie 1999, 38087/97.
    18. CEDO, Salabiaku vs. Franţa, 7 octombrie 1988, 10519/83, http://hudoc.echr.coe.int.